Refugiu

Hoinăresc pe străzi necunoscute, cu sufletul îngheţat, respirând numai pentru a mai aburi puţin aerul cristalin ce merge la pas cu mine. Aici, pe aleile astea întunecoase, nu e nici bine, nu e nici rău, nu e nici linişte, nici zgomot. Nu e nici frică, nici pace. E indiferenţă, o indiferenţă care se asortează perfect cu aerul rece şi apăsător.

Aici, oricât de multe sentimente ai avea, ele îngheaţă din momentul în care ai pus piciorul pe alee. Un abis de indiferenţă te atinge uşor pe lobul urechii, iar frigul te încolăceşte atât de tare, că nici sufletul nu mai ştii dacă e în tine.

Aici, e bine să vii când e întuneric şi nu vede nimeni cât de gol poţi fi pe dinăuntru, astea sunt aleile unde din când în când, toţi ne nimerim, pentru e ne pietrifica inimile şi durerile...măcar pentru o clipă.

Yes, we can! Barack Obama, noul preşedinte SUA

Astăzi s-a mai scris încă o pagină din istoria omenirii, astăzi am asistat la un eveniment pe care, acum 150 de ani, nici nu şi l-ar fi putut imagina cineva.

Astăzi a fost ales cel de al 44-lea Preşedinte al SUA, Barack Obama. Astfel,a fost ales primul preşedinte de culoare din istoria Americii. Aşa cum a spus si proaspătul şef de stat, s-a scris istorie, dovedind încă o dată că în America totul este posibil.

Nevoia de schimbare, saturaţia şi dezamăgirea, războiul forţat din Irak, tinerii morţi cu miile datorita ambiţiilor unui preşedinte(Bush), criza economică şi mulţi alţi factori, au adus poporul american în pragul disperării. Se dorea ceva cu totul altfel, cineva care să aducă echilibrul înapoi poporului. Charisma, inteligenţa, talentul oratoric al lui Obama şi nu numai, au făcut ca schimbarea să se producă. Cu siguranţă a contat şi cine a fost contra candidatul lui, iar John McCain, deşi a fost un erou şi avea şi o imagine bine conturată, nu a reuşit să se impună. Vârsta înaintată, partidul pe care îl reprezenta, asocierea cu Bush, lipsa de charismă la fel de puternică precum a lui Barack Obama, au fost elemente ce au dus la înfrângerea acestuia în alegerile prezidenţiale din 2008.

Da, Obama a meritat să câştige, are toate calităţile, este inteligent, charismatic, un lider, aduce aerul de schimbare, promite ceva nou. Privit din anumite unghiuri, aduce aminte de J.F. Kennedy.

Impactul emoţional a fost unul cu totul deosebit, nu numai SUA a fost impresionată şi bucuroasă, ci şi întreaga lume. Din Kenya şi până în România, toţi am simţit ceva, pe toţi ne-a emoţionat.
Într-o lume a imaginii, a brand-ului, a advertising-ului, a mesajelor, Obama a reusit să se identifice ca un produs media, însă a terminat prin a arăta că este mult mai mult de atât, că poate fi un adevarat conducător şi lider, că el este omul care merită pus la conducerea celei mai puternice ţări din lume.


Iubit de foarte mulţi oameni din lume, din diferite culturi, adorat de cei mai mulţi dintre americani, nu îi rămâne nimic altceva decât să nu înşele încrederea acordată de poporul său, şi să readucă echilibrul de care americanii sunt atât de dependenţi.
Casa Albă îl aşteaptă, lumea întreagă îl aşteaptă.

Aici, găsiţi şi discursul ţinut după aflarea victoriei, la Chicago:
http://www.cnn.com/2008/POLITICS/11/04/obama.transcript/index.html

Amar de dor

Mă ascund în spatele umbrei, în spatele celei mai frumoase umbre, pentru a-mi fi chipul mai luminos, mai cald.

Mă îmbrac cu cel mai negru dor, pentru a radia în ochii tăi cafenii, pentru a aduce lumina pe chipul tău de cristal.

Alung temerile cât mai departe şi le îngrop în centrul inimii mele, sperând că tu nu ai să le găseşi niciodată.

În visele mele, nu dispari niciodată. În vise, nu mi-e frică şi nu tremur. În vise, sunt alta, dar tu acelaşi.

Alerg, alerg de nebuna printre cioburi de idei, printre urme de sentiment. Adun resturile acelei fantasme..

Închid metaforele în cutie, arunc cheia, alung iluziile şi te sărut.

Numai aroma de portocală se mai simte, ceea ce îmi aduce aminte de...

Picături de suflet

Dincolo de cuvinte, de zâmbete şi gesturi, se nasc faptele noastre. În final, ele contează cel mai mult.Nu frumuseţea cuvintelor, nu puterea sentimentelor, ci faptele. Ele definesc fiinţa, omul din tine. Identitatea personală pare mai greu de creionat decât credem. Puterea şi vulnerabilitatea se îmbină într-o armonie înfricoşătoare în viaţa ta.

Cât de uşor este să te agăţi de oamenii din jurul tău, să depinzi de cei din jur. Dar după ce deschizi ochii, după ce termini de citit basmul vieţii tale, observi cât de singur eşti. Nu te ai decât pe tine şi faptele tale. Cuvintele prind aripi, îşi iau zborul, atât de uşor...ca şi cum nu ar fi existat.

Viaţa este expresia imperfecţiunii, a haosului, a durerii, a avalanşei, a aventurii, o aventură prea mare pentru unii. Oricât de fragil ai fi, trebuie să înveţi să ascunzi asta, să te antrenezi. Ai putea foarte uşor să te frângi, tocmai "din cauza" identităţii tale, personalităţii tale.

Firea mea dramatică le duce la extremă pe toate, fie una pozitivă, fie una negativă. Mă ascund in spatele unui zâmbet, unui freamăt de optimism, unei picături de putere. Mă mint că dansez în paşii melodiei, dar de fapt mă împiedic şi uit mereu paşii. Şi atunci, afişez zâmbetul ăla naiv,sperând că voi cuceri inimi. Singura inimă ce trebuie cucerită e inima mea.

Cineva îmi zicea să nu mai fiu aşa dependentă...Poate că m-am născut când nu trebuia, poate că încă apreciez oamenii şi mă îndrăgostesc de ei. Poate că sunt prea extrovertită, impulsivă, imatură, dar înlăuntrul meu zace un om mai puternic decât mulţi alţi oameni ce, la prima vedere, par de piatră. Prefer să imi vezi vulnerabilitatea prin ochii lăcrimând, decât să nu vezi nimic printre privirile de sticlă ce mi le-ar afişa puterea.

Ca furtuna în pahar, ca peştele pe uscat, mă agit şi eu, sperând că voi găsi liniştea sufltească pe care o caut cu atâta disperare. Dar abia în seara asta mi-am dat seama, acea linişte pentru mine nu mai există. A murit acum mult timp.

Da, ăsta e sufletul meu, asta sunt eu. Nu sunt în tipar, nu voi fi, şi de ar fi să pierd, înseamnă că nici nu am câştigat. NU sunt un suflet normal, prefer eticheta de Special. Visele nu mi le poate fura nimeni, imaginaţia este marea bogăţie a omului. Acolo,ai tot şi eşti tot ce nu poţi fi aici. Acolo nu există neputinţă.

Plâng cuvintele, uitate pe o bancă, lângă două inimi atât de diferite.

Nu tremur de frig, tremur de frică,de frică ...ai dreptate!

Aberaţii de toamnă

Păi îţi dai seama cum te simţi? Cum adică, când te simţi? Păi...de exemplu, când simţi că cel mai bun lucru din viaţa ta se duce de râpă. Când simţi că viaţa e de căcat. Dar vai, ce am putut să zic!
Da, lumea asta nu e frumoasă, nu e alcătuită din cuvinte frumoase,din metafore sau din bunătate.Lumea e rea. Şi pe alocuri, bună. Asta e prima lecţie pe care ar trebui să o învăţăm, fiinţe umane fiind. Din păcate, asta pare cea mai grea lecţie. Dar lumea rămâne la fel, nu se schimbă nimic după gustul tău, ci, de cele mai multe ori, tu te schimbi după ea.

Eh, stai şi analizezi viaţa,drumul ei, proiectele tale şi ţi se face silă de viaţa ta, de ceea ce ai acum. Când ştii prea bine că locul tău nu este ăsta, nu aici şi nu acum. Vine toamna, se întunecă lumea ta,trece toamna la fel de repede cum a venit,dar întunericul rămâne. Totul e tăcere în jur, totul moare, totul se risipeşte la cea mai mică atingere. Totul e efemer, trecător...

La fel şi inima ta, iluziile şi visele tale. Toamna le schimbă pe toate,le umbreşte şi le alungă pe toate, în toamnă uiţi cine eşti şi ce vrei, de unde vii şi încontro te duci. Toamna, iubirea îngheaţă mai rău decât orice iarnă geroasă, toamna iubirea se transformă în lacrimi, ce aşteaptă să devină stropi de gheaţă.

Am crezut mereu că optimismul şi zâmbetul mă vor salva , acum par că ele mă îngroapă.
Astăzi, cu un ochi râd, cu un ochi plâng,astăzi încă aştept să mă salveze cineva,astăzi încă am nevoie de cineva. Astăzi sufăr şi râd în acelaşi timp. Azi trăiesc toamna,care abia acum şi-a făcut loc în inima.
Mâine sper să trăiesc viaţa, pur şi simplu, aşa cum e ea!

Astăzi nu îmi pasă.

Câteodată eşti prea obosit să mai vezi, câteodată eşti prea stresat să mai auzi. Sunt zile în care te repeţi, devii un minunat roboţel. Sunt clipe în care te opreşti şi te întrebi ce naiba cauţi tu aici?

Sunt momente în viaţa noastră când ne preocupă anumite lucruri mai mult decât altele, când visele noastre sunt primele. Aşa va fi mereu, pentru că asta este firea naturii, ăsta este firescul.
Mai sunt zile când eşti sictirit, când nu râzi şi nu vorbeşti prea mult, când taci, dar în interiorul tău milioane de voci strigă de disperare.

Urbanizarea produce haos şi gălăgie, zgomot de claxon, miros de benzină, faruri aprinse, dar o linişte de mormânt interioară. Apare un gol de necuprins în interioriul individului. Faci lucurile mecanic, ca şi cum ar fi normal acest tip de viaţă, crezând că toate acestea vin de undeva din abisul sufletului tău. De fapt, e doar o deziluzie, e expresia agoniei interioare.

Uneori, te detaşezi de toate acestea, te aşezi pe marginea drumului şi observi, în tăcere. Vieţile trec, agitate, ciocnindu-se unele de altele, lovindu-se tot mai tare.Chipurile oamenilor sunt încărcate de riduri, de oboseală şi tristeţe. Zâmbetele sunt folosite ca arme, privirea încearcă să îşi întoarcă spatele, pentru a nu vedea direct neputinţa ei.

Dar vin şi momente în care te detaşezi complet, în care o amorţeală glacială te învăluie şi te domoleşte.
Astăzi sunt prea obosită ca să îmi mai pese...

Suflet bosumflat

Gândurile mele sunt picături reci de ploaie, ce sting sufletul ăsta care e gata să ia foc, aici lângă umbra vieţii. Încet, încet nu rămâne decât un pumn de cenuşă dintr-un suflet vesel şi viu. Ideile sunt umbrele spiritului meu ce aleargă dezorientat prin lumea asta haotică şi dezechilibrată.

Clipele o iau la goană pe culoarul timpului, se împing unele pe altele, grăbindu-se să moară cât mai repede. Şi în negura asta, nu aş vrea decât să îmi colorez puţin viaţa, să arunc culoarea speranţei pe sufeltul meu ursuz şi încruntat. Sufletul meu e bosumflat. Aşteaptă roua şi răsăritul ca să poată zâmbi din nou. Până atunci, stă acolo. Cuminte şi bosumflat.

Amintirile sunt gustul dulce-amărui al trecutului, ce încearcă să păşească timid pe tărâmul prezentului. Sunt sclipiri de emoţie, de trăire intensă ce luminează Universul şi chipul întunecat al Lumii.

Demonii din tine sunt doar nişte copii rătăciţi ai spiritului tău rebel. Ai putea uşor înghiţi, într-o clipă lumea asta de carton ce ne înconjoară, ai putea uşor strânge în pumni şi sfărâmiţa chipul Lumii. Şi totuşi nu o faci...

Te întorci în adâncul apelor, îţi numeri demonii şi aştepţi.