Aberaţii de toamnă

Păi îţi dai seama cum te simţi? Cum adică, când te simţi? Păi...de exemplu, când simţi că cel mai bun lucru din viaţa ta se duce de râpă. Când simţi că viaţa e de căcat. Dar vai, ce am putut să zic!
Da, lumea asta nu e frumoasă, nu e alcătuită din cuvinte frumoase,din metafore sau din bunătate.Lumea e rea. Şi pe alocuri, bună. Asta e prima lecţie pe care ar trebui să o învăţăm, fiinţe umane fiind. Din păcate, asta pare cea mai grea lecţie. Dar lumea rămâne la fel, nu se schimbă nimic după gustul tău, ci, de cele mai multe ori, tu te schimbi după ea.

Eh, stai şi analizezi viaţa,drumul ei, proiectele tale şi ţi se face silă de viaţa ta, de ceea ce ai acum. Când ştii prea bine că locul tău nu este ăsta, nu aici şi nu acum. Vine toamna, se întunecă lumea ta,trece toamna la fel de repede cum a venit,dar întunericul rămâne. Totul e tăcere în jur, totul moare, totul se risipeşte la cea mai mică atingere. Totul e efemer, trecător...

La fel şi inima ta, iluziile şi visele tale. Toamna le schimbă pe toate,le umbreşte şi le alungă pe toate, în toamnă uiţi cine eşti şi ce vrei, de unde vii şi încontro te duci. Toamna, iubirea îngheaţă mai rău decât orice iarnă geroasă, toamna iubirea se transformă în lacrimi, ce aşteaptă să devină stropi de gheaţă.

Am crezut mereu că optimismul şi zâmbetul mă vor salva , acum par că ele mă îngroapă.
Astăzi, cu un ochi râd, cu un ochi plâng,astăzi încă aştept să mă salveze cineva,astăzi încă am nevoie de cineva. Astăzi sufăr şi râd în acelaşi timp. Azi trăiesc toamna,care abia acum şi-a făcut loc în inima.
Mâine sper să trăiesc viaţa, pur şi simplu, aşa cum e ea!