Astăzi nu îmi pasă.

Câteodată eşti prea obosit să mai vezi, câteodată eşti prea stresat să mai auzi. Sunt zile în care te repeţi, devii un minunat roboţel. Sunt clipe în care te opreşti şi te întrebi ce naiba cauţi tu aici?

Sunt momente în viaţa noastră când ne preocupă anumite lucruri mai mult decât altele, când visele noastre sunt primele. Aşa va fi mereu, pentru că asta este firea naturii, ăsta este firescul.
Mai sunt zile când eşti sictirit, când nu râzi şi nu vorbeşti prea mult, când taci, dar în interiorul tău milioane de voci strigă de disperare.

Urbanizarea produce haos şi gălăgie, zgomot de claxon, miros de benzină, faruri aprinse, dar o linişte de mormânt interioară. Apare un gol de necuprins în interioriul individului. Faci lucurile mecanic, ca şi cum ar fi normal acest tip de viaţă, crezând că toate acestea vin de undeva din abisul sufletului tău. De fapt, e doar o deziluzie, e expresia agoniei interioare.

Uneori, te detaşezi de toate acestea, te aşezi pe marginea drumului şi observi, în tăcere. Vieţile trec, agitate, ciocnindu-se unele de altele, lovindu-se tot mai tare.Chipurile oamenilor sunt încărcate de riduri, de oboseală şi tristeţe. Zâmbetele sunt folosite ca arme, privirea încearcă să îşi întoarcă spatele, pentru a nu vedea direct neputinţa ei.

Dar vin şi momente în care te detaşezi complet, în care o amorţeală glacială te învăluie şi te domoleşte.
Astăzi sunt prea obosită ca să îmi mai pese...